Oameni sărmani este primul roman al lui Dostoievski, scris în nouă luni și publicat la 1846. Acesta conturează în prealabil stilul dostoievskian pe care îl vom întâlni în viitoarele capodopere ale autorului și ale literaturii universale.
Un schimb de scrisori dintre doi oameni simpli, săraci, ne dezvăluie limitele influenței banului în societatea rusească a timpului.
De la oameni fără nici măcar o copeică în buzunar, copii cerșetori cărora le îngheață mâinile și picioarele, li se taie respirația , care umblă cu bilete pe care stă scris binefăcătorii mei, mama unor copii moare, trei copii mor de foame, ajutați-ne, iar pentru că eu am să mor, pentru că nu i-ați uitat pe puișorii mei, pe lumea cealaltă n-am să vă uit, binefăcătorilor, până la oameni care pot afirma fără nicio problemă sunt oare suficiente cinci sute de ruble? , cu toții sunt sub imperiul ordinii și al birocrației nemiloase ale administrației rusești, iar cei neînsemnați sunt striviți de acestea.
Întâlnim și un deosebit de interesant conflict de natură morală pe planul sufletesc al fiecărui sărman, ce constă în incapacitatea acestora de a se conforma cu sărăcia lor, de a-și accepta situația și de a încerca să se reabiliteze. Un prim factor cauzator de situație este excesiva importanță pe care societatea rusească o dăruia rangurilor și cinurilor oferite nobililor. Makar Alexeevici este un simplu copist, însă era obligat să poarte uniformă, drept care acesta avea o obsesie cu ținuta sa oficială, iar sărăcia i-a fost impregnată cu o permanentă rușine față de semeni, pe care o va sparge abia
după ce va avea o situație materială stabilă.
Oameni sărmani de F.M. Dostoievski ©Editura Polirom
Sărăcia este de natură să amplifice extraordinar de mult egoismul, iar oamenii sunt împinși să-și calce pe inimă, trădând prietenii și legături îndelungate pentru o stare financiară mai bună. Căsătoriile, așa cum întâlnim și în alte societăți ale timpului, reprezentau o pură formalitate pentru salvarea unor oameni aflându-se la marginea prăpastiei.
Definitoriu pentru această operă este, din punctul meu de vedere, următorul extras:
„Cinstea mea, cinstea, numele meu, copiii mei!” Și cum o spunea! A-nceput chiar să plângă. (…) Rataziaev, probabil vrînd să-l încurajeze, a spus: Ce-i cinstea, tăicuțule, cînd n-ai ce mînca; banii, tată, banii sunt principalul; uite pentru ce să-i mulțumești Domnului!” – și l-a bătut pe umăr. Mi s-a părut că Gorșkov s-a simțit jignit, adică nu și-a exprimat nemulțumirea direct, dar s-a uitat un pic straniu la Rataziaev și i-a dat mîna la o parte de pe umărul lui. (…)
„Da, zice el, și banii sunt buni; slavă Domnului, slavă Domnului!…”
Opera nu este greu de descifrat și nici pretențioasă din punct de vedere filosofic, astfel încât mulți nu o consideră o carte de luat în seamă când vine vorba de marile capodopere dostoievskiene. Este adevărat că nu se ridică la înălțimea operelor mai de seamă ale autorului, însă nu este, din punctul meu de vedere, de neglijat. Dacă Amintiri din casa morților” creionează ocna siberiană a vremii, Oameni sărmani și Însemnări din subterană oferă o imagine fidelă a epocii din afara gratiilor, a despotismului rusesc (regimului țarist) abolit abia după Revoluția din 1917.
Oameni sărmani constituie, împreună cu celelalte opere primordiale ale lui Dostoievski (Umiliți și obidiți -1861, Amintiri din casa morților – 1862, Însemnări din subterană – 1864), baza pe care trebuie să și-o construiască oricine dorește să pătrundă înțelesurile dostoievskiene din marile capodopere ale autorului. Actul imaginativ va fi extrem de bine antrenat, iar cititorul va putea să pătrundă în epocă mult mai ușor, cunoscând deja principalele caracteristici ale lumii în care Raskolnikov își duce lupta lăuntrică…
Moral Lever 